Ţine-i pe români legaţi prizonieri cu ore şi ore de plictiseală, cu luni şi ani de adulare şi ruşine, şi din cînd în cînd, în acel şuvoi gri de efort istovitor şi plictiseală imbecilizantă, îngăduie-le cîte-o mică trufanda – o scurtă vacanţă, un amor trupesc, grăbit şi speriat, un kil de carne de Crăciun, ori un film străin, dar văzut tot la Cinema “I.C. Frimu” ori la altă păducherniţă de pe 6 Martie, ori o primă la salariu. Şi viaţa românilor va rămîne teribilă, şi trăibilă. Românul, legat la carul sorţii, continuă să tragă carul. Şi plictiseala, lipsa, degradarea, munca istovitoare, viaţa pe treapta cea mai de jos a importanţei erau împrospătate cînd şi cînd de un pic, un strop, un niţeluş de uman, de plin, de normal! Dar nu se zice că i-a întrebat odată Dumnezeu pe români: – Vă stingeţi de sete, seminţie românească? Am să vă dau o gură de apă, dar numai una, doar atît cît să vă umeziţi buzele şi să nu mai înghiţiţi în sec vreo cîteva secunde, ia să vedeţi ce fericiţi veţi fi! (Supleantul, Petru Popescu, Curtea Veche Publishing, 2009)
Fragmentul de mai sus descrie lumea tinereţii lui Petru Popescu. Anii 70, care începeau să sugrume deschiderea ceauşistă din primii ani de conducere. Aproape că se lipeşte perfect peste acest sfîrşit de deceniu prim. Dă-i românului o plasă, o măslină, o pătură grosuţă şi dă-i impresia că este important şi opinia lui contează. Dar doar pentru cîteva secunde, atît cît să se usuce tuşul pe hîrtia proastă. Apoi se pot întoarce în hrubele lor insalubre şi urît mirositoare. Să se împreuneze şi să geamă în surdină cînd îşi citesc facturile şi somaţiile de plată. Sîntem nişte suboameni, noi luaţi ca un întreg. Needucaţi, naivi, uşor de influenţat. Primim atenţie doar la intervale regulate, cînd cutiile noastre poştale gem de atîta greutate şi abia aşteaptă să verse fiţuici colorate cu chipuri hîde care mimează rînjete ce se doresc sincere. Apoi sîntem trimişi înspre pîntecele zămislitoare pînă la noi alegeri. Pizda mamelor voastre. Da, să trăiţi bine!
Supleantul este o carte subiectivă. O mărturie romanţată unui om care s-a aflat la un moment dat în preajma fameliei conducătoare. Este cel care a atras privirile fiicei puterii la începutul anilor 70. Am descoperit o Zoia Ceauşescu aproape sentimentală şi cu o evidentă dificultate de a înţelege problemele suboamenilor. Dar n-avea cum să fie altfel. Fata bogată este cu adevărat sensibilă şi înţelegătoare doar în filmele hollywoodiene de duzină. Fiica faraonului nu este obişnuită cu greul şi nici nu doreşte. Cu toate acestea, farmecul personajului ei este evident. Ea ştie că totul este în mîinile lor. El şi Ea, cum cu tîlc sînt numiţi soţii Ceauşescu, sînt înconjuraţi de o şleahtă de lingăi dornici să le facă pe plac. Atunci cînd tovarăşul prim întreabă ce-i cu atîţia jurnalişti americani într-un hotel din Venezuela, unul din camarilă îi răspunde că au venit pentru a scrie despre el. De fapt oamenii presei veniseră pentru a relata despre iminenta lovitură de stat din Chile. Chiar dacă nu este o carte despre soţii Ceauşescu, prezenţa lor este omniprezentă. Fiecare respiraţie a autorului depinde de bunăvoinţa cuplului. Se simte treaba asta din fiecare cuvînt al său. Şi personajul Petru joacă dur, curajos, conştient că nu are decît o şansă: să-şi îndepte timona către valul cel mai înalt, precum oamenii de mare hîrşîiţi în zeci de lupte cu apa. Dar dezbrăcată de toate învelişurile politice şi sociale, povestea este una de dragoste. O dragoste fragilă. Zoia şi Petru dansează pe parcursul celor două sute şi ceva de pagini. Îşi dau tîrcoale, îşi fură sărutări şi priviri tandre. Dar totul este fragil, precum o casă de gheaţă care se evaporă împreună cu venirea primăverii, dinspre cartierul Primăverii.
Cartea este incitantă. M-a prins de la primele pagini, unde Led Zeppelin concertează în Berlinul de Vest, priviţi de zeci de ochi din clădirile frontieră ale Berlinului de Est de tineri dornici de libertate. Concertul se termină cu un duş rece, oferit cu generozitate de poliţia populară est-germană. E bună de citit într-o seară friguroasă de iarnă, la gura caloriferului cald şi prietenos.
La final o să vorbesc puţin şi despre un documentar pe care l-am găsit ieri seară, întîmplător, pe TVR. Videograme într-o revoluţie, realizat de Andrei Ujică şi Harun Farocki în 1992. Un colaj de videograme realizate în decembrie 89, puse cap la cap. M-am surprins reprivind imaginile de atunci cu alţi ochi. Mai reci, mai cinici şi fără entuziasmul din trecut. La final, după execuţia de la Tîrgovişte, ultima videogramă l-a expus pe un nene cu o căciulă specifică acelor ani care-şi plînge morţii acelor zile şi blestemînd numele Ceauşeştilor. Care au tras seva poporului doar pentru ei şi şi-au împărţit foloasele doar cu clica din jurul lor, cu Bobu şi cu ceilalţi. Iar fiică-sa are în cont 90.000 de dolari (am parafrazat). Cît de bine seamănă ceea ce zicea acel nene nefericit cu ceea ce avem acum acolo sus! Clica şi-a schimbat componenţa, profilurile au rămas aceleaşi. De fapt, între Emil Boc şi Emil Bobu există doar o diferenţă de două litere. Restul…