In urma cu ceva ani, prin clasa a 7-a, a 6-a cam tot prin perioada asta a anului la scoala mea de atunci se organizase o petrecere de Craciun intre clase. Pe langa muzica, mancare si un dans ce numai dans nu era la sfarsit fiecare isi tragea la intamplare un bilet cu o persoana careia trebuia sa ii dea un cadou.
Mic fiind si pe deasupra prostut am zis ca nu pot lua orice, trebuie sa fie ceva frumos, nu se putea ca eu sa dau orice… Asa ca m-am dus la primul magazin ce avea cadouri extravagante si i-am luat un obiect foarte misto, il tin minte si acum. Era un fel de masca, dar nu era masca… era chipul unui faraon din Egipt, dar foarte bine facut, culorile si totul o facea sa fie chiar frumoasa si foarte reala.
Pe vremea aia suma ce am dat-o pe obiectul ala era echivalentul a catorva luni de economii.
Dar cand a venit momentul cadourilor nu o sa uit niciodata. Mi-a picat o fata ce era draguta dar extrem de pitipoanca. Nu o cunosteam prea bine, dar imi cam dadeam seama cat o ducea capul.
Cand i-am dat cadoul si l-a despachetat a facut o moaca de zici ca i-am arunca nisip in ochi. Il intorcea, il roatea dar nu isi dadea seama ce era, la ce i-ar putea fi de folos. Era fara pic de imaginatie, nu stia absolut nimic, habar nu avea de valoara si frumusetea cadoului meu.
Si mi-a parut extrem de rau, mai ales cand m-am gandit ca eu am primit un fular amarat, ce nu cred ca era nici nou. Iar de atunci am invatat ca oamenii banali (toti erau banali de acolo daca ma gandesc) si obisnuiti nu merita sa aiba cadouri “stilate”.
De atunci fac cadouri numai fulare.