Vacanțele la bunici au fost întotdeauna cele mai palpitante și pline de emoție, de poveste. Mai ales când ai bunici în partea asta de țară, în Ardeal.
Pe lângă peisajele superbe, munții falnici și impunători care se văd în depărtare și mirosul îmbietor al naturii, oamenii din aceste zone au un dialect aparte, care de fiecare dată când îl aud, îmi stârnește zâmbetul.
Am ajuns acasă la Ruda( sat în apropiere de Hunedoara), satul în care bunica mea s-a născut, mama mea și-a petrecut copilăria, iar eu vacanțele. Locul s-a schimbat în ultimii ani puțin câte puțin, dar obiceiurile oamenilor și cuvintele specifice locului au rămas aceleași.
M-am grăbit să intru în curte, să deschid ușa casei și să o strâng în brațe pe bunica mea, care făcea de zor poale-n brâu (plăcinte), acele plăcinte ardelenești, cu brânză, bune bune, mai că-mi lasă gura apă și acum, când îmi amintesc.
Rântașul (sos de îngroșare a ciorbei) fierbea pe aragaz, numai bun de adăugat la oala cu ciorbă, iar în cuptorul din sobă se “ascundea” turta cu mere.
Cisălița (compot) de mere era așezată în mijlocul mesei, iar bunicul intra cu lemne pentru focul care ardea în sobă. Îmi era dor de această imagine cu ei, de acest sentiment care îmi amintea de copilărie, de mirosurile apetisante din bucătărie și de gustul autentic de mâncăruri făcute de bunica.
- Să te alduiască (binecuvânteze) Dumnezeu, copilă. Mâinile ți-s reci, stai lângă sobă să te încălzești.Se gată și pupul (prăjitura) mintenaș (imediat).
- Mulțumesc, bunică. Îmi era dor de toate bucatele tale.Am vrut să te întreb dacă ai făcut și aice (răcituri). Nu e Crăciun dacă nu avem aice. Le iubesc!
- Avem și aice și mălai. Nu putea uita bunica ce îi place nepoatei ei. Tu du-te și schimbăți straiele ( hainele) de pe tine, că imediat punem să mâncăm. Ai un laibăr ( vestă) pus pe scaun. Vezi dacă ți-e bun.
Aerul de munte mi-a prins tare bine. M-am grabit să mai prind puțin lumina soarelui pentru a face niște poze cu zona asta atât de frumoasă și pentru a mai hoinări puțin pe ulițele (străzile) copilăriei mele. Seara, am ajutat-o pe bunica să aprindă focul în camera unde dorm de obicei, iar căutând niște giufe (chibrituri) pentru foc, am dat peste niște fotografii cu bunica de când era tânără, în costum popular.
- Nu te-am mai auzit în ultima vreme vorbind despre costume. Sunt în cufăcul de zestre?
- Bine că mi-ai amintit. Dacă ești aici, le-aș scoate puțin la aerisit. Tare mi-e dor să le mai văd, să-mi amintesc cum lucra biata mama la ele. Cât s-a chinuit să le gate cu mine în poală. Eram mică pe atunci. Dar ea m-a învățat să cos, să știu să fac lucru de femeie. Acum s-a uitat metoda de lucru, prea puține muieri (femei) mai știu să coasă la un costum popular. Îți ia și mult. Nu e deloc ușor, îți trebuie multă atenție și precizie.
- Poate ai timp să îmi mai povestești câte ceva despre costumul pădurenesc.
- Mâine, pe lumină, le scoatem amândouă și o să-ți spun mai multe despre costume.
Sursă video: material realizat în cadrul atelierului TV
Dimineața am găsit niște nădragi (pantaloni) mai vechi în dulap, pe care i-am luat pe mine și am coborât la masă. Scoverzile (clătitele) erau umplute cu dulceață de măceșe, laptele cald era nelipsit, iar fericirea bunicilor mei afișată pe chipurile lor făcea cât o mie de cuvinte. După masă, ne-am apucat să scoatem costumele și să mai băgăm naftalină printre ele. Un moment bun ca să mai învăț câte ceva despre ele.
Focul ardea molcom (liniștit) în sobă. Fulgii de nea și-au făcut apariția la geam. Ningea ca în povești. 2022 avea să mă prindă tare fericită acasă la bunici. Să fie un an binecuvântat pentru toți!