E o lectură incomodă. Probabil de aceea nici n-a mai fost reeditată de Polirom din 1999, cu toate că ar fi meritat măcar la împlinirea centenarului de la desfăşurarea războaielor balcanice. De altfel, observ o indiferenţă totală în România vizavi de faptul că anul ăsta se împlinesc 100 de ani de la declanşarea celui mai catastrofic război din istoria Europei, cu efecte pînă în ziua de azi. Digi24, televiziunea de ştiri pe care o mai urmăresc din cînd în cînd, face momentan încă un serial tematic despre comunismul în România. Pentru că d-aia.

Participarea României la al doilea război balcanic este unul din episoadele jenante din istoria modernă a românilor. Probabil de aia, în manualul de istorie după care am învăţat în liceu, conflictul din 1913 avea fix un paragraf pe un sfert de pagină. Nu ştiu cum mai e acum tratat în manualele alternative, dar nu cred să se fi schimbat ceva. Aşa că nu mai ţin minte în ce context am cumpărat cartea lui Troţki, dar mai mult ca sigur unul dintre motive a fost faptul că ştiam puţine lucruri/aproape nimic despre implicarea României în războiul Bulgariei cu foştii săi aliaţi din 1912. Cînd am citit-o prima dată m-a enervat grozav, că-mi punea la îndoială imaginea idilică a statului român condus impecabil de clasa politică antebelică. Pe atunci abia ieşisem din liceu. Între timp am mai citit despre perioada respectivă din diverse surse, iar acum am luat textele bolşevicului la recitit. Trebuie să spun că fac mai mult sens decît în urmă cu 15 ani, cînd am citit-o prima dată. Pe lîngă faptul că intuieşte corect consecinţele implicării românilor în conflictul balcanic, care se vor vedea clar în toamna lui 1916, Troţki face o radiografie extrem de dură clasei politice (exagerările sînt de înţeles avînd în vedere convigerile sale politice). Dar ai impresia că articolele publicate în Kievskaia Mîsl sînt scrise în 2013, nu în urmă cu 100 de ani.

Cu cît partidele cîrmuitoare sînt mai lipsite de principii, cu cît diferenţele reale dintre programele lor practice sînt mai insesizabile, cu atît mai cruntă este lupta lor reciprocă, căci aceasta este o luptă deşartă pentru avantaje, pentru a fi primii la troacă. Cele mai elementare necesităţi de stat vor fi satisfăcute aproximativ la fel, independent de ce grupare va ajunge la putere. Poporului îi este indiferent dacă în calitate de prim-ministru figurează Brătianu, Maiorescu sau Ionescu. Dar acest lucru nu este deloc indiferent pentru ei înşişi şi pentru partizanii lor. Fiecare clică vrea să mănînce şi refuză acest drept celorlalţi.

Ah, deci şi ăia erau la fel? Neah, minciuni. Brătienii, Ioneştii şi Maioreştii erau cei mai buni. Clasa politică actuală e cum e din cauza comuniştilor. Las-o aşa. Trebuie să mai facem încă o emisiune despre comunism să ne convingem că aşa e.

Pînă atunci să suspinăm după harta României Mari, care includea şi Cadrilaterul, un pămînt 100% românesc, dar cu populaţie românească de nici 3%, cucerit după multe lupte eroice ale armatei române pe teritoriul bulgar, în special cu holera, ţărăncile bulgăroaice şi proasta organizare.

Monarhia în România?

M-am declarat în multe rînduri pentru revenirea României la monarhia constituţională. Am mai scris pe blog despre asta, inclusiv că-s pentru mutarea zilei naţionale pe 10 mai, aşa cum ar fi normal privind sincer către scurta istorie a statului român. La sfîrşitul săptămînii trecute au avut loc prin cîteva oraşe ale ţării „marşuri regale”, organizate de Alianţa Naţională pentru Restaurarea Monarhiei. Marşurile au avut un succes limitat, cîteva sute de persoane în toată ţara. Felul ăla de succes pe care-l are şi ideea reîntoarcerii României la monarhie în rîndul maselor. Şi nu poţi să nu te gîndeşti de ce. De ce? Ceea ce urmează este extrem de subiectiv, chiar dacă îmi păstrez convingerile monarhiste.

Dinastia unui singur rege

Nu-i un mister faptul că Alexandru Ioan Cuza se bucura de o popularitate mare în rîndul maselor noului stat format. A iniţiat cîteva reforme majore, încercînd să scoată principatele din starea feudală în care se complăceau. După cum spuneam într-un text trecut, a încercat chiar şi trecerea la calendarul gregorian, dar aici chiar n-a avut cu cine. Din cauza propunerilor destul de brutale care afectau anumite caste privilegiate (adică boierii şi clericii, burghezii fiind cantitate neglijabilă), Cuza a fost pus să-şi scrie abdicarea într-o noapte de februarie. Pînă atunci a reuşit să împroprietărească ţăranii cu nişte pămînt, chestie care se va dovedi insuficientă pentru a-i scoate din starea de, cum să zic să sune mai bine, practic sclavi la marii boieri. După Cuza a fost chemat Carol, căruia mulţi nu-i dădeau mai mult decît primului domnitor al principatelor unite. Domnia lui Carol I a fost surprinzătoare. Viitorul rege al României s-a dovedit o personalitate mult mai maleabilă decît ar fi sperat contemporanii săi. A făcut o echilibristică formidabilă între liberali şi conservatori, două partide diferite doar pe hîrtie, că în practică urmau aceleaşi interese de grup. Ca o comparaţie, „monstruoasa coaliţie” poate fi pusă lejer pe aceeaşi treaptă cu FSN-ul anului ’90, mai puţin vărsarea de sînge. Toţi monarhiştii radicali de azi, atunci cînd aduc argumente pentru reinstaurarea monarhiei, spun că astfel se va curăţa clasa politică de lichele şi corupţia va fi mult mai mică. Şi cam de asta nici nu pot fi luaţi în serios. Păi corupţia din vremea lui Carol era la mare cinste. Aparatul bugetar era la fel de supradimensionat ca şi astăzi, pentru a le face loc trîntorilor de partid, se fura la fel de fără jenă ca-n zilele noastre. Iar cînd se schimba guvernarea, se schimbau şi feţele din administraţie. Exact ca şi astăzi. Şi atunci despre ce primenire a clasei politice vorbim? Şi de unde? Întreaga domnie a lui Carol a fost un şir întreg de compromisuri, cît să fie mulţumită toată lumea care conta. Desigur, a existat şi progres, în special în Bucureşti, pentru că nivelul pretenţiilor crescuse în rîndul elitelor şi nu se cădea să locuieşti într-un oraş retrograd după ce ai văzut Parisul sau Berlinul în vremea studiilor. În privinţa asta s-au făcut schimbări, România a avansat, dar privind de unde s-a plecat te întrebi dacă nu cumva rezultatele-s cam modeste. Dar asta era spoiala, viaţa în roz a cîtorva mii de persoane care conduceau totul. Şi nici cei cu drept de vot nu erau prea mulţi în România lui Carol. Spre finalul domniei totul a început să-i explodeze în faţă: răscoala ţăranilor de la 1907, prostiile anului 1913, apoi totul a culminat cu abandonarea sa de către politicienii pe care i-a cocoloşit jumătate de secol atunci cînd s-a pus problema intrării în război alături de Germania. Şi a murit neîmpăcat.

Cam aici se şi termină viitorul dinastiei Hohenzollern-Sigmaringen din punctul meu de vedere. Ferdinand a mers pe aceeaşi cale descendentă, în ciuda creării României Mari. A început cu decizia prostească de a intra în război la 1916 şi şi-a încheiat domnia într-o pseudodictatură liberal-brătiană. Formarea României Mari imediat după încheierea războiului o pun pe seama coincidenţelor istorice favorabile. Nici una nu s-a datorat viziunii noului rege. Mai degrabă nişte accidente fericite. Probabil d-aia păstrăm o memorie mult mai bună soţiei, englezoaica Mary. Ferdinand a fost genul ăla de personalitate istorică ştearsă, pus în umbră de Brătianu, Regina Maria sau de aventurile amoroase ale fiului său.

Iar despre fiu-su nimeni nu are îndoieli, nici măcar monarhiştii înfocaţi. Carol al II-lea a fost un eşec de la un cap la altul, înconjurat de camarila sa. Aşa că dintre toţi regii României, Mihai s-a apropiat cel mai mult de mase în perioada de după 23 august ’44 decît toţi precedesorii săi în 80 de ani. Şi asta pentru că reprezenta o frînă în faţa sovieticilor. Oricum n-a contat, dar a ieşit din scenă cu capul sus şi şi-a continuat viaţa cum a putut. A trăit ca un om normal vreme de 40 şi ceva de ani, probabil de asta ar fi fost potrivit să revină ca rege în 1990. Învăţase cum e să nu mai fii rege, la fel ca Juan Carlos în Spania. Chestia e că acum e prea tîrziu, iar moştenitorii săi sînt mult prea depărtaţi de România autentică, la fel cum au fost la rîndul lor Carol I, Ferdinand sau Carol al II-lea, care s-au înconjurat toţi de oameni asemănători în spirit cu politicienii zilelor noastre. Bineînţeles că la fiecare sînt nuanţe şi doze diferite. Carol I i-a arbitrat pe marii corupţi politicieni, Ferdinand i-a tolerat, Carol al II-lea i-a condus. Şi probabil nici nu se putea altfel. Aşa s-au făcut întotdeauna treburile pe aici.

Şi atunci de ce nu-s românii monarhişti? De ce ar fi? Monarhia a avut puţin sau deloc legătură cu oamenii de jos care reprezentau majoritatea în România, ăia care trăiau greu şi nu ştiau carte. Şi cînd ar fi putut avea a fost prea tîrziu, că au venit comuniştii care i-au obligat să-i iubească pe ei, din închisori, de la canal sau de bunăvoie.

Dar nu, monarhia nu salvează România de la corupţie şi furt. Avem un istoric de 80 de ani care contrazice treaba asta. Mai bine găsim alt motiv mai convingător.