Această zi este des prezentă în amintirile mele. Uneori o și visez, iar când intru în contact cu alte mămici o retrăiesc din nou, fiindcă povestesc despre aceste momente cu multă emoție și bucurie în suflet.
Ziua de 18 octombrie mi-a marcat existența, am sărit imediat de la tinerețe și naivitate, la etapa de maturizare. Cât ai clipi, am părăsit în opt ore orice sentiment de libertate (acea libertate fără griji).
Aveam să aflu ce înseamnă responsabilitățile reale, fricile de mămică, dependența copilului de mine. Aveam să descopăr acel univers al mamelor în care ele mereu se gândesc la copiii lor, acel univers infinit și de neoprit.
M-am trezit într-o dimineață de octombrie cu un sentiment nou, cineva dorea să mă cunoască personal și s-a trezit cu gândul să pornească încet spre lumea noastra încă de la prima oră a dimineții.
Era duminică și așteptam să vină vremea când aveam să livrez acest pachet plin de dragoste la domiciliu. Aveam 40 de săptămâni și 3 zile, era tot mai neîncăpător săculețul amniotic și simțeam și eu asta.
Așa că m-am dat jos din pat și am anunțat venirea Alexandrei soțului și doctoriței mele dragi. Am pornit la drum spre Cluj, totul a decurs normal și eram foarte nerăbdătoare să intru cât mai devreme în sala de nașteri.
Nu a fost tocmai cum plănuisem, nici nu știam prea multe, să vă zic drept, dar nu mai trecusem prin acestă etapă și parcă totul era prea calm.
Am așteptat ceva timp până să am totuși dureri și fetița să miște puțin lucrurile. M-am dilatat în somnul de amiază, iar spre seară a început frumosul travaliu.
Nu a fost ușor și nici nu mă cred vreo eroină, de aceea am ales să îmi fac epidurală, iar mai apoi am stat pe telefon, dacă mă înțelegeți. :)) Mi-am văzut părinții și apoi, într-un timp scurt, a venit și momentul nașterii propriu-zise.
Am născut pe cale naturală fiindcă mi-am dorit mult lucrul acesta și Îi mulțumesc Domnului că a fost posibil și am fost sănătoasă.
Nu am să uit niciodată acele clipe, când toată lumea din jur era aproape. O moașă excelentă, care mi-a dat mult curaj și încredere, o anestezisă plină de tact și umor, doctorița mea de un calm desăvârșit și zâmbitoare, iar nu în ultimul rând, soțul meu mereu aproape.
Țin minte o frază de-a soțului meu când toți din sală am început să zâmbim, însă pe mine m-a ajutat enorm: „Bella, încoardă abdomenul ca la sală!”. Și în momentul acela am născut!
Deja vizualizez totul și efectiv am primit în brațe o minune. Sunt fără cuvinte, nu pot să descriu ce am simțit. Voi, mamelor, cunoașteți acest sentiment unic, desprins din Cer. Am primit pe pieptul meu o viață de om de 56 de cm…