Dragă Radu, am citit cu interes epistola ta de ieri. Aş fi dorit să fiu mai prompt şi să-ţi spun că greşeşti. Cum sînt un ameţit, mi-a luat-o înainte Moş Călifar. Iar dacă iau la puricat online-ul niţel, sigur mai găsesc încă vreo cîteva ecouri pe acelaşi ton. Aşa că prefer să-ţi spun o poveste.
Stînjeni era un sătuc pitoresc de munte. Cu locuitori simpli ce-şi cîştigau existenţa crescînd animale. Vaci, oi, capre. De cînd se întemeiase aşezarea, viaţa lor avea acelaşi curs ciclic. Ovidiu abia trecuse de vîrsta majoratului cînd a moştenit zestrea părintească. Mamă-sa se prăpădise cu un an mai devreme din cauza unei gripe netratată la timp, iar tată-său de inimă rea la cîteva luni după. Astfel căzuse în grija lui toată gospodăria familiei. Fusese şi singurul copil. Şi-a zis “asta e” şi a luat în mîini hăţurile vieţii. Ştia ce este munca încă din copilărie. Şi-a luat nevastă, pe Suzana fata vecinilor. Viaţa se rotea la fel ca înainte, ca un disc de vinil pus pe repeat.
Într-o seară de mai Ovidiu şi nevastă-sa se aflau în bucătărie. Femeia era ocupată cu pregătirea mesei, iar el citea ziarul pe care-l adusese poştaşul de dimineaţă. Auziră voci în curte. Erau doi străini ce se rătăciseră prin munţi şi nimeriseră la căderea serii în bătătura lor. Le-au dat de mîncare şi i-au culcat în camera curată, destinată oaspeţilor. A doua zi, la plecare, cei doi vizitator le-au oferit bani pentru trataţie. Ovidiu s-a supărat la început, luînd gestul ca pe un afront. Cei doi i-au explicat că în lumea lor un serviciu de genul acesta se plăteşte întotdeauna. Se numeşte agroturism. Ovidiu acceptă banii într-un final, dar nedumerirea rămase. Apoi se interesă care e treaba cu agroturismul ăsta. Coborî în oraş şi acolo află cum stă treaba. De anul următor începu să primească oaspeţi în casa bătrînească. Avea două camere pe care le aranjă simplu. La începu fu mai greu, pînă aflară oamenii că într-un sătuc de munte cu peisaj mirific, nea Ovidiu ţine o pensiune ordonată şi cu mîncare de să-ţi lingi degetele. Nevastă-sa se ocupa de meniu, gătind cîteva feluri dumnezeieşti, iar el îşi umplea zilele organizînd scurte trasee montane pentru clienţi. Totul mergea din ce în ce mai bine. Atît de bine încît nu mai făcea faţă doritorilor. Îl convinse şi pe cumnată-su Adrian, ce locuia lîngă, să-şi deschidă şi el o pensiune. În cîţiva ani ajunseseră să se extindă. Fiecare construise în curtea proprie cîte o cabană din lemn pe trei nivele. Erau pline mai tot timpul anului, turiştii fiind încîntaţi de peisaj şi de oferta celor doi cumnaţi. Erau singurele pensiuni din sat. Ceilalţi săteni n-au privit cu ochi buni trădarea celor două familii, dar cu toate astea erau priviţi cu respect în sînul comunităţii. Îşi vedeau mai departe de animalele lor, în timp ce sătucul devenea din ce în ce mai cunoscut în rîndul turiştilor.
Timp de un deceniu toate au mers strună pentru Ovidiu şi Adrian. Îşi dezvoltaseră afacerile nesperat. Fiecare avea cîte 10 angajaţi, care să facă faţă fluxurilor continue de clienţi. Apoi s-a întîmplat ceva. Poate o discuţie între cei doi cumnaţi sau poate lăcomia cea omniprezentă în afaceri să fi stat la originea a ceea ce a urmat. Într-o vară mai răcoroasă, s-au înregistrat primele plîngeri ale clienţilor. Pînă atunci caietele cu reclamaţii ale celor două pensiuni nu fuseseră mîzgălite de nimeni. La început oamenii s-au plîns de curăţenia din camere. Apoi, spre iarnă, unii turişti mai ghinionişti se îmbolnăviseră din cauza frigului ce rînjea prin camere. Cu timpul şi vîntul îşi făcuse culcuş printre crăpăturile din ce în ce mai mari ale celor două cabane. Nea Ovidiu şi nea Adrian n-au înţeles ce se întîmplă. Şi-au zis că de vină sînt ceilalţi vecini din sat care se hotărîseră să cazeze şi ei turişti. Şi că toate plîngerile astea erau orchestrate ca să le ştirbească din renume. Dar n-au făcut nimic să remedieze problemele. Doar au crescut preţurile ca să compenseze numărul din ce în ce mai scăzut de clienţi. Au scos din ofertă şi traseele montane pe care le gustau turiştii atît de mult. Nici Ovidiu şi nici Adrian, cărora le crescuseră burţi respectabile, nu mai aveau chef să cutreiere munţii. Nici nevestele lor nu mai găteau de ceva timp, fiind preocupate cu cititul revistelor glossy. Îşi angajaseră femei care nu ştiau să facă decît un singur fel de mîncare: varză cu carne. Dimineaţa, varză cu carne! La prînz, varză cu carne! La cină, varză cu carne! Mai aveau şi un desert pe lîngă asta: plăcintă cu varză. Clienţii se împuţinau din an în an. Cei fideli, care se obişnuiseră să le viziteze pensiunile în fiecare an, îşi găsiseră gazde prin alte părţi. Cumnaţii, în schimb, ridicară preţul încă o dată. Doar cei care nu aflaseră de noul renume ale celor două pensiuni le mai călcau pragul. Dar după cîteva zile se lămureau cum stă treaba şi îşi luau lumea-n cap, preferînd să doarmă la vreo stînă din vîrful muntelui, decît să mai zăbovească o noapte sub acoperişurile celor doi întreprinzători.
Într-o seară zglobie de septembrie, Ovidiu şi Adrian stăteau mîhniţi la o gură de rachiu bun. Pe cel îndoit cu apă îl serveau oaspeţilor. Vorbeau despre starea nasoală a agroturismului şi despre criza economică mondială care le-a afectat şi lor afacerile.
– Vezi cum se întîmplă, mă Adriane! Le dai tot ce le trebuie, le sufli şi-n cur şi ei tot nemulţumiţi îs! Oamenii, Adriane, oamenii-s răi! ASTA E!
În acelaşi timp, la marginea satului pe o pajişte încăpătoare, cîteva focuri tocmai s-au aprins. Sînt turişti veniţi cu corturile. În trecut obişnuiau să tragă la Ovidiu şi Adrian. S-au dezvăţat de acest obicei, dar n-au vrut să renunţe la peisajul cu aer tare de munte.
Asta e, Radule! Asta e!