- Mi-e frică să nu răcească.
- Mi-e frică să nu-l scap.
- Mi-e frică să nu plângă.
- Mi-e frică să nu adoarmă.
- Mi-e frică să nu ajung la spital.
- Mi-e frică să nu fie bolnav.
- Mi-e frică de doctori.
- Mi-e frică să nu se lovească.
- Mi-e frică să nu îl las singur.
- Mi-e frică să îl las la alții.
- Mi-e frică să nu se înece.
- Mi-e frică să nu mănânce prea mult…
Și lista mea și a voastră poate să continue liniștită încă câteva zile.
Orice acțiune împreună cu copilașul sau fără el nu alungă niciodată din gândurile noastre frica.
Mămico, relaxează-te! Îmi spun și eu asta și caut să mă deconectez pentru puțin timp de aceste temeri ce îmi stau pe suflet tot timpul.
Fiecare etapă a primului an de viață a fost emoționantă și a adus multă bucurie în suflet, dar nu am scăpat niciodată de aceasta frică parcă desprinsă din viața de părinte.
Dar mi-am dat seama de un lucru: chiar și când am fost eu, mama supremă, prezentă în fiecare minuțel din viața bebelușului, s-a întâmplat ceva și atunci! De ce? Suntem „control freak” cu siguranță, avem grijă ca toate lucrurile să fie în ordine, dezinfectăm, fugim de copiii răciți, stăm în casă în zilele ploioase și cu grade puține, urmăm sfaturile pediatrului cu strictețe și ne facem legi pe care le încălcăm doar în situații de criză. Suntem prezente trup și suflet și totuși se întamplă ceva și atunci când noi ținem totul sub control.
Așa este viața! Zici? Da, zic!
Am experimentat și eu dependența mamei de copil, acea disperare ca totul să fie alb, curat și doar eu, numai eu, să-l țin în brațe. Eu știu ce trebuie să fac, el are nevoie de mama, eu sunt capabilă, doar eu pot!
Da, sunt de acord că mama e necesarul copilului în viată și că fără noi nu ar putea trăi! Însă, s-ar descurca și Dumnezeu i-ar purta de grijă, dar nu cum am face-o noi!
Suntem cele mai bune la crescut copii, nimeni nu ne întrece pentru că acesta este un dar – instinctul matern.
Și, totuși, greșim și noi adeseori…
Îmi amintesc când adormisem după o zi lungă și nopți adunate cu doar câteva ore de somn, iar fetița mea s-a rostogolit în miez de noapte și a căzut din pat…
Să nu vă imaginați că nu am fost acolo sau că nu m-am gândit dinainte să securizez locul somnului. Însă după ceea ce s-a întâmplat atunci , acum are o cicatrice. Acea noapte neagră mi-a vorbit răspicat că nu pot să țin eu totul sub control. Pentru mine, a fost semnul care îmi va vorbi mereu într-un mod vizibil (fiindcă și acum acea cicatrice este acolo) că nu ține de mine întotdeauna siguranța copilului.
Atunci m-am văzut atât de neputincioasă, s-a întâmplat sub supravegherea mea, lângă mine și eu eram mama care le știa pe toate.
Am avut un șoc mare atunci. Mi-am dat seama că era momentul în care să recunosc că nici chiar eu nu pot să controlez tot ce se întampla cu bebelușul meu.
Rațional vorbind, nici în lumea adulților nimic nu prezintă siguranță: nici ziua de mâine, nici banii, nici sănătatea și nici viața însăși.
Numai în Dumnezeu avem siguranță deplină în toate aspectele vieții. Ne va izbăvi într-o zi de acest trup supus slăbiciunilor și de toată această nesiguranță zilnică. Însă, până atunci, noi, femeile obsedate de controlul copiilor noștri, trebuie să învățam că nu vom putea acoperi toate căile prin care vine un motiv de îngrijorare din partea copilului sau pericolele neprevăzute.
Pentru multe întrebări nu avem răspuns, însă trebuie să ne bucurăm de momentele frumoase pe care le trăim cu ei. Iar din experiențele triste, neplăcute, grele va rămâne mereu o cicatrice, un semn, o treaptă mai sus spre maturizare și spre schimbare, iar puterea ne va crește.
Nu vom putea niciodată să controlam tot și să simțim o siguranța completă.
Din brațe poate cădea, de sub ochii tăi poate să plece și tot așa.
Nu trebuie să fim nepăsătoare, dar nici supereroi ce se lasă dezamăgiți după eșec și se dau bătuți. Trebuie să mergem înainte și să ne încurajăm.
Perfecte nu o să fim niciodată și chiar dacă credem că am fi, poate într-o zi ne va fi demontată teoria chiar de copiii noștri.
Iar controlul suprem asupra vieții îl are doar Hristos și îmi doresc să-L las pe El să țină în siguranță tot ce ține de familia mea. Iar eu să-I fiu un ucenic credincios, gata să învat și să îmi permit să greșesc.